Argumentaţia industriei muzicale pare simplă: 1.Dacă de fiecare dată când pui un măr pe standul de fructe acesta este furat, în curând nu vei mai vinde mere. 2. Ceea ce este valabil pentru proprietatea asupra bunurilor în formă fizică este valabil şi pentru proprietatea “intelectuală”. 3. În consecinţă, în lipsa unui sistem care să protejeze dreptul autorului de a face profit, acesta nu va mai crea.

Argumentaţia se întemeiază pe ceea ce se afirmă că este un fapt real: slăbirea sistemului drepturilor de autor duce la scăderea creaţiei.

După cum ar spune românul, argumentul încurcă merele cu perele. Sistemul drepturilor de autor nu a fost slabit, deci nu putem constata efectele negative ale unei astfel de acţiuni asupra creaţiei. Asta înseamnă că raţionamentul este greşit, el pornind nu de la un fapt, ci de la o presupunere pe care grupul interesat o prezintă ca fiind adevar absolut.

Realitatea este însă tocmai invers. Sistemul actual al drepturilor de autor împiedică dezvoltarea creaţiilor, pune bariere progresului şi limitează accesul la cultură. Acestea nu mai sunt presupuneri ci fapte.

Aici este înşelătoria, în modul în care ne este prezentată situaţia. Mai mult, argumentul amestecă premisele false, ipotezele, cu alte fapte reale, încercând să transfere adevarul acestora asupra concluziei false.

Astfel, este adevărat că sistemul copyright, conferă autorului un drept exclusiv, monopolist chiar, asupra publicării operei sale, pentru a servi unui scop mai larg, maximizarea inovaţiei, producţiei şi răspândirii cunoaşterii. Dar argumentaţie este greşită pentru că aplică în mod intenţionat incorect efectul stimulului financiar asupra creaţiei.

Creatorii beneficiază uneori de recompense de pe urma operei lor, aşa cum oricine beneficiază de profit ca urmare a muncii depuse. Unii creatori doresc să obţină suficient profit încât să se dedice numai muncii de creaţie, abandonând alte tipuri de activităţi productive. Unii vor să fie bogaţi iar alţii sau să dovedească tuturor valoarea lor. Cantitatea de recompense care stimulează o persoană să fie creativă variază extrem de mult, valoarea rolul şi însemnătatea recompensei fiind diferită pentru fiecare dintre noi.

Chiar şi pentru un anume tip de recompensă, banii, efectul lor asupra creativităţii variază imens. Autori celebri nu ar fi scris de 10 ori mai multe cărţi dacă banii rezultaţi din vânzarea acestora ar fi fost de 10 ori mai mulţi. Astfel, în timp ce drepturile de autor furnizează o recompensă financiară creatorilor, creşterea cantităţii de bani nu aduce în mod automat şi creşterea creativităţii. Sunt sigur că vă puteţi gândi la exemple de creatori care după ce au ajuns bogaţi au publicat cărţi mai proaste sau au scos melodii de o calitate inferioară celor precedente.

Pentru operele care au într-adevăr valoare culturală, banii sunt doar un mijloc de realizare, nu un motiv sau scop în sine. Exista mult mai multe alte motive pentru care oamenii crează, iar sistemul drepturilor de autor îşi are locul său bine determinat. Acesta ar trebui să faciliteze inovaţia şi să permită crearea unei culturi sustenabile. Nu exista o relaţie directă de proporţionalitate între calitatea creaţiei şi suma de bani încasată. O operă nu va fi mai valoroasă din punct de vedere cultural daca este remunerată mai bine.

Aş putea spune că din contră, spupraevaluarea unor creaţii a condus la ceea ce azi numim opere “comerciale” care nu sunt cultură.

Un sistem care să reglementeze stimulente financiare pentru autori nu este ceva deosebit, este chiar sistemul drepturilor de autor, dar el are şi alte efecte, negative de data aceasta. În special datorită lăcomiei oamenilor şi influenţei altor factori economici şi socio-umani. Chiar daca ar exista un sistem care să recompenseze perfect echitabil fiecare creator, astfel încât acesta să fie încurajat să creeze, este nevoie de mai mult decât atât pentru a da naştere culturii şi inovaţiei.

Este nevoie de cultura şi circulaţia informaţiei pentru ca evoluţia să se producă.

Inovaţia dă naştere inovaţiei. Cel mai bun catalizator al evoluţiei, scânteia inovaţiei, este dată de inovaţiile altora. Banii sunt uneori un element de facilitare. Toate astea nu au nimic de a face cu legea care permite protejarea unei opere 70 de ani după moartea creatorului.

Este nevoie de încurajarea creaţiei, iar aceasta nu se face prin înasprirea legilor dreptului de autor. Dacă dai volumul mai tare la radio, melodia nu va fi mai buna. Accesul la mai multe alte melodii va facilita însă crearea de melodii mai bune. Comunicarea dintre oameni generează creativitate.

Protecţia excesivă a drepturilor de autor, ca şi un virus, slăbeşte însăşi creaţia. Industria muzicală pornită într-o ofensivă generală în mediul digiatl, este tocmai acea industrie care nu este în stare să se adapteze societăţii informaţionale, noilor moduri de a face afaceri. Actuala legislaţie îi orbeşte şi îi împiedică să evolueze.

În jurul lor totul se schimbă. După atâţia ani, Internetul face usoară răspândirea operelor, împiedică pierderea lor, încurajează crearea altora bazate pe ele. Oamanei crează conţinut mai mult decât putem folosi vreodată,  fără a se gândi la recompensa financiară. Creatorii sunt purtaţi de valul creaţiilor din jurul lor, cultura perimte crearea de cultură. Protecţioismul la nivel individula, promovat de actualul sitem, are drept consecinţă împiedicarea inovaţiei şi a răspândirii culturii.

Ne aflăm în faţa unei oportunităţi culturale fără precedent. În acest război al legislaţiei drepturilor de autor, cultura îşi poate câştiga viitorul. Cu toate acestea, într-o comedie tristă, pretinzând că vorbesc în numele şi reprezentă autori de care nici nu au auzit, industria muzicală forţează tragic limitarea la minim a răspândirii culturii. Dacă scopul este numai de a face maximul de profit din cultură, atunci să o spună pe faţă, nu să ne prezinte argumentaţii false, încurcând răuvoitor merele cu perele.

Pentru noi ceilalţi, războiul continuă.

Un articol tradus si adaptat după “Copyright’s Creative Disincentive”