Industria jocurilor reprezintǎ un fenomen interesant în lupta împotriva pirateriei, deoarece este industria care pare cǎ se adapteazǎ cel mai repede şi mai bine la fenomenul pirateriei. Ca de obicei, existǎ mai multe moduri de abordare, aşa cǎ hai sǎ luǎm douǎ din ele:

Exemplul negativ sau Cum sǎ te împuşti singur în picior:

Ubisoft, cunoscut pentru jocuri precum trilogia Prince of Persia sau seria Splinter Cell, este în momentul de faţǎ un exemplu perfect de cum sǎ nu abordezi fenomenul pirateriei. Luna trecutǎ aceştia au lansat un nou sistem de protecţie (“Online Services Platform” sau OSP) prin care un joc trebuie sǎ fie conectat la serverele OSP Ubisoft pentru a putea fi jucat. Dacǎ n-ai conexiune, nu te joci. Astfel mii de utilizatori au descoperit cǎ jocuri precum Assassin’s Creed 2 sau Silent Hunter 5 nu pot fi jucate, în momentul în care serverele OSP au cǎzut datoritǎ unor atacuri de tip DDoS, generând frustrare în rândul clienţilor Ubisoft.

Existǎ douǎ probleme cu astfel de sisteme de protecţie:

1. Dacǎ totul merge bine, sistemul este invizibil, dacǎ însǎ apare o problemǎ (precum cea de sus) utilizatorii rǎmân cu un produs inutil

2. Deşi OSP e creat pentru a preveni pirateria, piraţii ajung sǎ descarce versiuni ale jocului cu protecţia dezactivatǎ (în cazul de faţǎ protecţia a fost spartǎ în mai puţin de o zi), iar acest sistem le va crea dificultǎţi doar clienţii bun-platnici

Exemplul pozitiv sau Orice crizǎ este de fapt o oportunitate:

În contrast cu paranoia protecţionistǎ a celor de la Ubisoft, avem atitudinea relaxatǎ şi raţionalǎ a celor de la Valve, creatorii Half-Life, Left 4 Dead şi eternului Counter-Strike. Într-un interviu pentru emisiunea australianǎ Good Game, co-fondatorul Valve Software, Gabe Newell, a afirmat cǎ pentru ei, pirateria nu este o problemǎ majorǎ. Având în vedere cǎ oamenii cheltuie mii de dolari pe PC-urile lor şi pe conexiune rapidǎ la internet, înseamnǎ cǎ nu zgârcenia gamerilor este sursa pirateriei, ci faptul cǎ piraţii oferǎ servicii mai bune decât industria jocurilor virtuale. Practic, el vede fenomenul distribuţiilor-pirat ca o modalitate de satifacere a unei cereri existente pe piaţǎ, şi realizeazǎ, ca un bun om de afaceri ce este, cǎ o ţarǎ cu nivel mare de piraterie, ca de exemplu Rusia, este de fapt o piaţǎ virginǎ plinǎ de oportuniǎţi.

Este interesant de observat modul în care Valve s-a adapat noii paradigme web 2.0 în ceea ce priveşte distribuţia de jocuri. Prin serviciul online Steam, compania a realizat douǎ lucruri importante:

1. Distribuţia digitalǎ a jocurilor. Faptul cǎ poţi descǎrca de câte ori vrei un joc pe care l-ai cumpǎrat, fǎrǎ a mai fi legat de un mediu fizic de distribuţie (DVD, etc), deci eliminând costul suportului fizic, oferind în acelaşi timp o mai mare flexibilitate pt utilizatorul jocului. Ori aceastǎ flexibilitate este imposibilǎ intr-o situaţie precum cea de la Ubisoft.

2. Control asupra multiplayerului. Industria gamingului a realizat faptul cǎ omul, ca fiinţǎ socialǎ ce este, va dori sǎ se joace în grup, cu prietenii, iar obligând gamerii sǎ foloseascǎ servere precum Steam în jocurile multiplayer, va obliga automat utilizatorul sǎ cumpere o versiune autenticǎ a jocului. Pirateria este şi una din cauzele migraţiei puternice a industrie de jocuri de la jocuri preponderent singleplayer spre multiplayer (inclusiv fenomenul MMO-urilor, precum World of Warcraft).

Concluzie. “Pirateria generalizatǎ este doar o clientelǎ care nu a fost satisfǎcutǎ [încǎ]” ne spune Newell, iar aceastǎ afirmaţie este valabilǎ nu doar în industria jocurilor, ci şi în contextul muzicii sau filmelor. Piraţii sunt de fapt consumatori pentru care partajarea de fişiere este modalitatea cea mai avantajoasǎ de obţine ceea ce doresc. În loc sǎ-i trateze ca pe nişte criminali, industriile multimedia ar trebui sǎ înveţe de la oameni ca Newell şi sǎ se adapteze la clienţi. Nu sǎ cearǎ legi draconice pentru a menţine un sistem depǎşit.

Video interviu Good Game cu Gabe Newell [vezi între minutele 3:30 şi 7:10]

Surse: Gamasutra 1 şi 2, FreakBits şi The Register

De ieri circula pe Internet vestea unui proces care într-o lume normală trebuie să aibă drept consecinţă o revizuire reală a legislaţiilor cu privire la drepturile de autor şi drepturile conexe. Warner Music Canada, Sony BMG Music Canada, EMI Music Canada, şi Universal Music Canada au fost daţi în judecată în octombrie 2008 de un grup de artişti, care pretind, pe bună dreptate, că inculpaţii au folosit fără drept melodiile lor pe CD-uri compilaţii.

Aceste CD-uri au fost comercializate ulterior, aducând profituri majore caselor de discuri.

Singura măsură luată de inculpaţi a fost să păstreze liste cu cei ale căror opere le-au folosit fără drept. Astfel s-a constat că practica vinderii de CD-uri fără acceptul autorilor a început în 1980 şi continuă şi azi, în condiţiile în care aceleaşi case de discuri cer acum pedepse grele şi deconectarea utilizatorilor care îndrăznesc să folosească melodii în scopuri necomerciale.

Oare utilizatorii ar trebui să se apuce de vândut mp3-uri ca să nu mai fie urmăriţi de casele de discuri? Oare acest tratament inegal va mai continua mult? (Eu cred că nu, şi ne ocupăm de asta.)

Procesul continuă iar inculpaţii au admis până acum că datorează peste 50 de milioane de dolari pentru melodiile vândute fără drept. Pretenţiile artiştilor se ridică însă la 6 miliarde de dolari, cu şanse mari de a câştiga. De altfel suma cerută a fost calculată după acelaşi sistem în care casele de discuri îşi stabilesc pretenţiile faţă de “piraţi”.

Ceea ce semeni, aia culegi?  Karma? What goes around comes around? …

Surse:

1. Michael Geist

2. The Star

3. Torrent Freak