Argumentele împotriva piraţilor fac deseori apel la compasiunea şi grija pe care pretinşii oameni de bine o au faţă de autorii unor opere. Acestea fiind spuse, am încercat să fac o analiza a istoricului drepturilor de autor în România şi a modului în care protecţia acestora sa modificat pe parcursul timpului. Nu am pretenţia că este o analiză completă, dar citind actele normative care de-a lungul timpului au echilibrat interesul general cu protecţia creatorilor, am constat că interesul economic al unor grupuri ce nu aveau nici o legătură cu creaţia a devenit din ce în ce mai evident în timp, în dauna autorilor dar şi a consumatorului.

Astfel, în ultimii 100 de ani, durata protecţiei operelor după decesul autorului a crescut, de la 30 de ani în 1923 la 50 de ani în 1956 şi la 70 de ani în 1996.

În cazul în care nu existau moştenitori, în 1923 operele treceau în domeniul public şi puteau fi răspândite spre informarea societăţii. Din 1950 încep să apară primele forme asociative ale creatorilor, organizaţii al căror scop nu era creaţia ci gestiunea drepturilor patrimoniale, inclusiv după decesul autorilor în cazul în care nu existau moştenitori. Însuşirea unor drepturi şi scopul evident mercantil devin evidente o data cu apariţia Legii nr. 8/1996 care pe larg descrie pleiada de drepturi pe care organismele de gestiune colectivă le au. Şi potrivit noii legi, organismele care nu au avut nici o contribuţie la creaţie şi al căror rol este de a colecta banii care se cuvin pe timpul vieţii autorilor (oprind un procent revoltător de mare din ei), devin titulare ale drepturilor de autor şi câştiga în continuare.

Se vede în mod clar cum interesele de grup au prevalat în faţa celor generale ale societăţii şi astfel circulaţia informaţiei este îngrădită. Citeşte întregul articol