Raspunsul este simplu: pentru ca principiile pe care se întemeiază au peste 100 de ani şi nu au fost actualizate în pas cu tehnologia şi evoluţia societăţii umane.

Sa luam de exemplu legislaţia românească în materie de drepturi de autor, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi alte drepturi conexe. Ea a fost aprpbată în anul 196 şi a suferit doar modificări minore, fără ca principiile care stau la baza ei să fie alterate. Nu ştiu alţi cum îi petreceau anii 96 dar eu pana atunci văzusem calculatoare doar la instituţii publice, firme şi la un coleg al cărui tată era aviator şi îi adusese încă de demult un 286. Tot prin 96 am avut primul meu calculator şi acces la Internet printr-un modem de 14400 cu care aveam acces la email prin UUCP şi dezactivasem afişarea pozelor în Internet Explorer ca să se încarce încât vad şi eu măcar informaţia scrisă pe pagină. Mai ţin minte  că preferam să folosesc un server din Japonia care lua paginile html şi mi le trimitea pe email, doar text şi link-uri.

Ei bine, în acea perioadă, stimabilii parlamentari au dat o lege care reglementa inclusiv “programele pe calculator” şi care nu spunea nimic de Internet (de altfel nici forma iniţială a legii nu conţinea cuvântul Internet). În acele vremuri, programele  se transferau pe casete sau dischete de 5 sau 3.5 inch, filesharing nu exista la noi (cei care lucrau la un ISP erau principala sursa de soft), iar formatul el mai popular pentru muzică era midi. Un creator de software, sau un artist aveau la dispoziţie dischetele, casetele şi CD-urile făcute la matriţă pentru a îşi vinde creaţia, iar până să adune o sumă cât de cât proporţională cu efortul creator treceau ani. Desigur, dacă erai în alte ţări aveai la dispoziţie reţeaua de distribuţie a marilor companii, care ajutau la răspândirea şi valorificarea operei. Eeeei dragii mei, pai aici este de fapt buba. De aici începe adevăratul război, cel cu distribuitorii. Creatori de fapt sunt doar un pion în planul altora.

Legislaţia noastră era buna în acele vremuri, când profitul se aduna greu, iar autorii trebuiau protejaţi pentru a sprijini progresul.

Azi, creatorii de programe, dar şi cei din  multimedia, îşi imprimă operele pe DVD, la costuri infinit mai mici decât în 1996. Vânzarea se face foarte rapid prin intermediul site-urilor specializate, atât pe discuri cât şi în format mp3 sau similare. Drept urmare şi profitul este colectat rapid. Mai mult, în cazul artiştilor, vânzarea pe suport fizic, sau a mp3-urilor sunt doar surse colaterale de venit faţă de principala sursă, concertele şi evenimentele la care participă.

Ei bine, în lumea în care totul a devenit mult mai rapid, legislaţia noastră din 1996 nu spune nimic de Internet, dar împiedică răspândirea liberă a informaţiei pentru perioade de timp ce variază între 25 şi 70 de ani. Nici măcar nu mă mai întreb retoric, cui foloseşte.

Este clar, foloseşte doar distribuitorilor şi “caselor de producţie” care vor profita de pe urma aceluiaşi produs timp de zeci de ani. Producătorii de software ştiu că un program după 5 de ani este o fosilă, iar muzica după 10 ani este o operă istorică, de care vor profita cu totul alţii decât autorul.

Nici măcar nu este cazul să îi deranjam pe parlamentari cu aceste aspecte. Ei au treabă să petreacă pe banii “producătorilor muzicali” şi să dea legi cu care aceeaşi profitori să bage la închisoare puştii care vor ca informaţia să circule liber. Au treabă să se joace de-a politica şi să mimeze interesul naţional. Nu-i bai, mai avem niţel şi mergem peste ei.

Abordam, învingem, schimbăm legislaţia!